Dacă ai fost la o nuntă în Vaslui și la una în Teleorman, ai simțit diferența înainte să o poți numi. Nu e vorba de bani, nici de mărimea sălii. E vorba de ritm, de cine vorbește, de cât durează totul și de ce anume se așteaptă de la invitați. România are o nuntă recognoscibilă de la un capăt la altul al țării, dar în interiorul ei există dialecte, iar cele două mari variante — moldovenească și munteană — se despart în detalii care se observă imediat.
O precizare necesară: nimic din ce urmează nu e o regulă. Sunt tendințe adunate din practica locală, cu excepții la fiecare sat. Un moldovean din Iași urban va recunoaște mai puțin din lista de mai jos decât unul din nordul Neamțului.
Ritmul și durata
Nunta moldovenească este, în mod tradițional, mai lungă. În multe zone se întindea pe două-trei zile, cu momente distincte pentru fiecare: pețitul și logodna cu mult înainte, apoi ziua propriu-zisă, apoi continuarea de a doua zi. Chiar și astăzi, la nunțile de la țară din Moldova, plecarea invitaților la ora patru dimineața este considerată devreme.
În Muntenia, structura e mai concentrată. Ziua nunții adună aproape tot, iar petrecerea, deși lungă, are un contur mai clar: intrarea mirilor, mesele, tortul, dansul, finalul. Nu e mai puțin intensă, e doar mai compactă.
Diferența se vede și în cine conduce. În Moldova, rolul vornicului sau al colăcerului — omul care rostește orațiile, care cere mireasa, care leagă momentele — a rămas mai puternic. Există texte întregi, versificate, spuse la poartă, numite conăcărie sau oratie de nuntă, care în Muntenia s-au subțiat mult mai devreme. În sud, rolul de coordonator a trecut aproape integral la naș și la formația care cântă.
Ce se cântă, ce se strigă, ce se dansează
Muzica e cea mai vizibilă graniță. În Moldova, tarafurile cu vioară, cobză și acordeon au ținut mai mult, iar repertoriul de horă și sârbă moldovenească domină încă multe petreceri. Jocul găinii — momentul în care o găină gătită și împodobită este adusă la masă și scoasă la mezat, cu strigături și glume — este un obicei moldovenesc prin excelență, cu variante în Bucovina, și lipsește aproape complet din sudul țării.
În Muntenia, lăutăria de tip bucureștean a lăsat urme adânci. Hora de mână există și aici, dar petrecerea alunecă mai repede spre repertoriul de restaurant, iar cererile de la masă au un rol mai mare decât programul dinainte stabilit. Strigăturile se aud în ambele zone, însă în Moldova rămân mai des improvizate pe loc și adresate unor persoane anume, în timp ce în sud tind să fie formule fixe, cunoscute de toată lumea.
Câteva contraste care se observă la prima participare:
- în Moldova, colacii împletiți au rol ceremonial și se dau nașilor și socrilor; în Muntenia, colacul apare mai des ca dar simbolic, fără momentul dedicat;
- bradul de nuntă, împodobit și purtat în alai, e mai prezent în Oltenia și în zonele de deal din Muntenia decât în Moldova;
- rachiul de casă însoțește alaiul moldovenesc; în sud rolul îl are țuica sau vinul;
- hora miresei, cu bani prinși în rochie sau în năframă, are variante în ambele zone, dar coregrafia diferă vizibil.
Darul, mesele și ziua următoare
Darul în bani s-a generalizat în toată țara, însă mecanica lui diferă. În Moldova s-a păstrat mai mult obiceiul strigării darului — numele fiecărui invitat și suma anunțate cu voce tare de la microfon, într-un moment care poate dura o oră întreagă și care e trăit ca o parte firească a serii. În Muntenia, mai ales în orașe, plicul discret pus în cutie a înlocuit demult strigarea, iar acolo unde se mai face, se face rapid și fără sume.
Mesele diferă și ele. Nunta moldovenească aduce în general mai multe feluri, servite pe parcursul întregii nopți, cu răciturile, sarmalele mici cu mămăliguță și friptura ca puncte fixe. În sud, sarmalele sunt mai mari, ciorba de perișoare apare mai des, iar servirea se face în valuri mai bine delimitate.
Cea mai clară diferență rămâne însă ce se întâmplă a doua zi. În Moldova, masa mare de a doua zi a rezistat cu adevărat: rudele apropiate și nașii se strâng la prânz, se mănâncă din ce a rămas, se povestește noaptea trecută. În Muntenia obiceiul există, dar s-a redus mai devreme la o adunare mică și informală, iar în București a dispărut aproape complet.
Cine organizează astăzi o nuntă cu invitați din ambele zone descoperă repede că nu are de ales între două seturi de reguli, ci între două ritmuri. Un moldovean la o nuntă munteană va simți că s-a terminat prea repede. Un muntean la una moldovenească se va uita la ceas pe la trei dimineața și va înțelege că nu s-a terminat nimic. Cel mai bun compromis pe care l-am văzut funcționând e simplu: păstrezi momentele tari ale unei zone și programul celeilalte, iar oaspeții pleacă mulțumiți din ambele tabere.
