Sunt înalte cât un om, împodobite cu flori și panglici, și cineva trebuie să le țină aprinse pe tot parcursul slujbei. Lumânările de cununie sunt printre puținele obiecte de la o nuntă ortodoxă care nu au nimic decorativ la origine: ele fac parte din rânduiala bisericească și au un rol precis, chiar dacă astăzi sunt alese, cel mai des, după cum arată în fotografii.
Ce simbolizează, în tradiția Bisericii
Explicația de bază pe care o dau preoții este că lumânările reprezintă lumina duhovnicească pe care mirii o primesc și pe care urmează să o poarte în viața lor împreună. Flacăra vie ține de o simbolistică mult mai largă în ortodoxie: lumina lui Hristos, prezența harului, curăția.
Există și o citire mai veche, legată de pilda celor zece fecioare din Evanghelia după Matei. Cinci dintre ele au avut untdelemn pregătit pentru candele și au putut intra la nuntă, celelalte nu. Lumânarea ținută aprinsă în timpul cununiei trimite exact acolo: pregătirea, veghea, faptul că lumina trebuie întreținută, nu doar aprinsă o dată.
De aici vine și convingerea populară, foarte răspândită, că flacăra care se stinge în timpul slujbei este semn rău. Preoții resping constant interpretarea, explicând că e vorba de curent și de ceară, nu de destin. Superstiția rezistă oricum, iar în multe familii nașii au grijă să pună lumânările la adăpost de curent tocmai din acest motiv.
Un detaliu mai puțin cunoscut: în rânduiala veche, lumânările se aprindeau înainte ca mirii să intre în biserică și se stingeau la finalul slujbei, nu se lăsau să ardă până la capăt. Ceea ce rămânea din ele avea, în credința populară, un rost mai departe.
Cine le cumpără și cine le ține
Regula tradițională este clară și încă se respectă în majoritatea nunților românești: lumânările de cununie sunt cumpărate de nași. Ține de rolul lor — nașii sunt, în teologia ortodoxă, garanții spirituali ai noii familii, iar obiectele care marchează cununia vin din partea lor. În aceeași categorie intrau, în multe zone, și verighetele, precum și prosoapele folosite la slujbă.
În practică, lucrurile s-au amestecat. Sunt tot mai multe cazuri în care mirii aleg lumânările pentru că vor să se potrivească cu decorul, iar nașii doar le plătesc. Sau în care mirii le cumpără complet, iar nașii preiau alte cheltuieli. Nu există aici o greșeală de comis, doar o discuție care merită purtată din timp, ca să nu apară două perechi de lumânări în ziua cununiei — se întâmplă mai des decât ai crede.
În timpul slujbei, lumânările sunt ținute de regulă de nași sau fixate în suporturi de o parte și de alta a mirilor. Dacă nașii le țin în mână patruzeci de minute, greutatea contează: o lumânare de un metru și jumătate cu decor bogat devine obositoare, mai ales pentru cineva în vârstă.
Ce trebuie știut înainte de a le comanda
Câteva lucruri practice, dintre cele care se descoperă de obicei prea târziu:
- întreabă parohia — unele biserici au restricții de înălțime, iar altele cer lumânări din ceară naturală, nu din parafină decorată;
- verifică suporturile — dacă biserica are sfeșnice proprii, diametrul lumânării trebuie să intre în ele;
- ține cont de vânt — la cununiile în aer liber sau cu ușile deschise vara, o flacără neprotejată se stinge de patru-cinci ori;
- florile naturale se ofilesc — decorate dimineața pentru o slujbă de la ora cinci, arată deja obosite; cere florarului să lucreze cât mai târziu sau folosește flori uscate;
- comandă cu 3–4 săptămâni înainte, mai ales în vârf de sezon.
După cununie, lumânările nu se aruncă. Tradiția spune că se păstrează în casă, iar în unele familii se aprind scurt la aniversarea cununiei sau la momente grele. Alte obiceiuri locale spun că bucățile rămase se aprind la nașterea primului copil, sau că se pun la icoană și se lasă acolo. Fiecare zonă are propria variantă, iar niciuna nu e mai corectă decât alta.
O parte dintre cupluri aleg astăzi să transforme ceara rămasă în lumânări mici, folosite acasă. Un gest care nu are nicio bază tradițională, dar care păstrează logica veche: lumina primită la cununie nu se termină în ziua nunții. Iar dacă e să rămână ceva dintr-o slujbă lungă, cu picioarele obosite și cu emoțiile toate amestecate, lucrul acela e mai bine să fie ceva ce poți aprinde din nou peste zece ani.
