Nunta s-a terminat la șase dimineața. La unsprezece, în curtea socrilor mari, cineva a pus deja apa la fiert și scoate din frigider ce a rămas de aseară. Pe la douăsprezece încep să apară primii: nașii, cu ochii mici, frații mirelui, două-trei mătuși care nu au dormit nici ele. Aceasta este masa mare de a doua zi, iar pentru mulți este partea cea mai bună din toată nunta.
Obiceiul are nume diferite de la o zonă la alta. Masa mare, masa de a doua zi, în unele locuri pur și simplu la socri. Structura e însă aceeași peste tot: un prânz lung, cu un cerc mult mai restrâns decât cel de la petrecere, fără program, fără formație și fără nimeni care să anunțe ceva de la microfon.
De unde vine și ce rol avea
În nunta tradițională, ziua a doua nu era o prelungire, ci un capitol separat cu funcție proprie. În multe zone ale țării, atunci se făcea primirea oficială a nurorii în casa mirelui: i se lega năframa sau basmaua pe cap, semn că nu mai era fată, ci femeie măritată, iar soacra o punea să facă un gest simbolic de gospodărie — să măture, să aducă apă, să pună mâna pe vatră.
Tot atunci se dădeau darurile între cuscri, se făcea socoteala nunții și, în variantele mai vechi și mai aspre, se verifica public dovada fecioriei miresei. Ultimul obicei a dispărut aproape complet încă din prima jumătate a secolului trecut, iar dispariția lui nu e regretată de nimeni.
Exista și un motiv perfect prozaic. Se gătea enorm, iar mâncarea nu putea fi aruncată. Masa de a doua zi era felul organizat de a duce la capăt ceea ce rămăsese, cu oamenii care meritau, adică cei care ajutaseră la treabă.
Ziua a doua avea și un rol de decompresie. Ziua nunții era încărcată de reguli, de momente cu ordine fixă, de sute de ochi. A doua zi, nimic din toate astea. Se mânca, se povestea, se bea moderat, se râdea de ce se întâmplase noaptea. Comunitatea își permitea, în sfârșit, să fie relaxată.
Cum arată astăzi
La țară, mai ales în Moldova și în nordul Ardealului, obiceiul rezistă în formă aproape neschimbată. În orașe s-a transformat, dar nu a dispărut. Cele mai frecvente variante:
- prânzul la părinți — cea mai apropiată de original, cu zece-douăzeci de persoane, acasă, cu mâncare de la nuntă completată cu ceva proaspăt;
- brunch-ul la restaurant — rezervat din timp, de obicei la locația nunții sau la una apropiată, cu invitații din alte orașe care oricum rămân peste noapte;
- grătarul de duminică — informal, în curte sau la o pensiune, pentru nunțile ținute sâmbătă la iarbă verde;
- deschiderea plicurilor — nu e propriu-zis obicei, dar în practică se întâmplă atunci, cu nașii de față.
Cine organizează varianta modernă are câteva lucruri de rezolvat în avans. Anunță din timp cine e invitat, altfel jumătate dintre oaspeți pleacă acasă crezând că totul s-a terminat. Stabilește ora târziu — unu, chiar două după-amiaza — pentru că nimeni nu se ridică din pat la nouă după o nuntă. Ține meniul simplu și rece în bună parte: mezeluri, brânzeturi, ceva ciorbă, sarmale reîncălzite. Și, dacă ai rezervat la restaurant, verifică dacă locația acceptă mâncarea rămasă de la nuntă sau dacă trebuie comandat separat.
De ce merită păstrat
Argumentul practic e că oaspeții veniți de departe au oricum o dimineață de umplut înainte de drum. Argumentul real e altul.
Ziua nunții trece pe lângă miri. E un lucru pe care aproape toți cei care s-au căsătorit îl spun: au vorbit trei minute cu fiecare, nu au apucat să mănânce, își amintesc totul în fragmente. A doua zi, cu douăzeci de oameni în loc de o sută cincizeci, se întâmplă în sfârșit conversațiile pentru care nu a fost loc. Nașa povestește ce a văzut din spate. Cineva scoate telefonul cu filmările proaste de la trei dimineața. Socrii, care s-au ocupat de logistică toată ziua precedentă, stau jos pentru prima oară.
Merită și o precizare de bun-simț: nu e obligatoriu. Multe cupluri pleacă a doua zi direct în luna de miere și fac foarte bine, iar o masă adăugată din obligație, cu oameni epuizați, nu seamănă deloc cu ce descriu cei care o iubesc. Ca și în cazul altor obiceiuri regionale, așa cum sunt cele care deosebesc nunta moldovenească de cea munteană, masa de a doua zi funcționează doar acolo unde există chef pentru ea.
Iar acolo unde există, e singurul moment din toată nunta în care mirii chiar apucă să stea jos și să mănânce în liniște.
